In urma publicarii demonstratiei mele “Stii cat zahara reglementat consuma un copil? Eu da.” am primit cateva comentarii care au adus in discutie si alte aspecte in relatia copii – dulciuri: musafirii si sentimentele de inadecvare “nu sunt o mama suficient de buna”. Iata 3 intrebari si 3 posibile raspunsuri, cu exemplificari.

(1)

Raspuns:

Draga mea Nicoleta, nu exista “reteta perfecta”, doar perfectibila. Si nu exista “copil problema” din punct de vedere al comportamentului. Nici macar al comportamentului alimentar.

Referitor la zahar… zic sa fim AUTENTICI. Intr-o perioada in care zaharul este peste tot, ba mai e si incurajat in mod contradictoriu (doctorul ii zice copilului ca nu ii fac bine dulciurile, dar la gradinita primeste, mama si tata zic ca il iubesc si de aia nu ii dau zahar sau dulciuri de la magazin, dar bunicii – care si ei il iubesc – ii aduc dulciuri), nu ai cum sa ii spui unui copil ca se traieste fara zahar. Dar poti sa ii explici de foarte mic, cu consecventa si fara sa il manipulezi sau sa il infricosezi, ce efecte are zaharul in corp si in creier. Eu asa am procedat. Copiii mei, cand isi doresc ceva, ma intreaba daca are zahar; daca citesc si le zic ca da, atunci nu vor.

Dupa ce au implinit 4 ani, am facut si exceptii voite, ca lectie. Intentia a fost sa facem impreuna, constient, diverse constatari, pentru ca nutritia e de fapt un experiment 100% personal:
1. Sa constientizeze cum ceea ce e facut cu zahar li se pare “mai bun”, cum are alt gust si ce efect are zaharul asupra modului in care percepem gustul.
2. Sa constientizeze cum se simt, pentru ca imediat li se infunda nasul, devin agitati sau au noaptea “carcei” (crampe musculare). E adevarat ca reactiiile astea sunt foarte rapide la cei care mananca corect, pentru ca organismul lor se revolta imediat. Daca avem de-a face cu un organism deja intoxicat, reactiile sunt foarte usoare si uneori inexistente, ceea ce nu face decat sa amplifice gandirea eronata:”Am mancat si uite ca nu mor!” sau, mai rau, “Cu totii murim odata si-o data!”.
3. Sa inteleaga ce inseamna exceptie si ce inseamna sa faci din exceptie regula, sa simta nevoia pe care o ai sa continui in a consuma zahar, odata ce ai inceput sa faci asta (constientizarea instalarii dependentei).
4. Sa constientizeze ca se poate iesi de sub orice dependenta (citeste “sclavie”), care nu face decat sa ne amplifice complacerea intr-un comportament nedemn de fiinta umana si neconstructiv pentru suflet, acela de victima.

Copiii crescuti campioni intr-ale mancatului natural si ale traitului simplu, reusesc sa isi canalizeze de la varste foarte fragede intentiile, sa faca din alegerile alimentare un gest asumat în totalitate. Niciodata nu poti creste un copil responsabil fata de ce baga in gura, “ciocanindu-l la cap”, servindu-i salata verbala sau actionand impotriva vointei lui. Exemplu: asta seara Pavel a fost la o aniversare. In Austria obiceiul e asta: se incepe cu tortul, se continua (dupa o pauza de joaca in care se deschid cadourile) cu cremvurstii, cartofii prajiti cu ketchup si suc de mar pasteurizat, la cutie sau acidulat. La final copiii primesc de la sarbatorit, un mic cadou de multumire, o pungulita cu dulciuri. De trei ani mergem la petreceri aniversare, acum ii las singuri acolo si niciodata nu vor sa manance ceea ce nu au vazut acasa sau ce stiu ca nu le face bine. Oricine are copii, poate afirma cu mana pe inima ca desi poti constrange un copil sa nu manance decat ceea ce vrei tu ca parinte, cand va fi singur, va face ce vrea el. Ba chiar mai rau decat daca nu l-ai fi constrans.

Referitor la exemplul personal al parintilor. Inteleg ca ti se pare dificil sa accepti ca “doar” exemplul personal poate fi suficient. E prea simplu ca sa fie acceptat, asa-i? 🙂 La noi in familie insa, dar  si la numeroase alte familii pe care le-am intalnit personal si care care actioneaza din contextul “impreuna” si “armonie”, a functionat ireprosabil. Merita probat.

Nu cred in sanatatea, eficienta si sustenabilitatea tiparului de educatie prin care parintele isi impune vointa asupra copilului. Cred insa ca putem fi o inspiratie pentru copiii nostri, ca putem sa ii imputernicim sa constientizeze si sa reuseasca in tot ceea ce ii entuziasmeaza. Daca suntem deschisi si dispusi, gasim metodele prin care sa formam copiilor obisnuinte sănătoase, acționând consecvent, sistematic si indeosebi autentic. “Autentic” adica sa nu introducem in corp atunci cand nu ne vad copiii, lucrurile de care ii pazim/ferim pe ei. Am intalnit parinti disperati: “Vor dulciuri, desi noi nu mancam in fata lor sau mancam doar dupa ce se culca ei”. Daca mancam/fumam/bem/suferim pe ascuns, ei stiu. Sufleteste stiu. Si nu tine sa ii convingi cu aparente, ca pe adulti. Copiii stiu, pentru ca SIMT ca suntem neautentici. Asa cum simte si propria noastra constiinta. Cine nu ma crede, sa explice atunci de ce suntem atat de coplesiti interior de sentimente de vina si/sau de rusine? (urmariti si aceste 3 minute de film de la conferinta mea).

Dr. Chriss Drew si exceptionala prof. Oana Moraru de la voceaparintilor.ro, vorbesc despre cateva principii care sunt eficiente pentru părinții care stiu sa sprijine succesul copiilor lor. Eu le-am testat validitatea si in domeniul alimentatiei.

“Cu alte cuvinte, atunci când îți dorești succes pentru copilul tău, ai nevoie de un plan conștient, de ținte, de modele, de acțiuni sistematice și obiceiuri. Nimic însă fără respect. Fără să simți că tu și copilul tău sunteți în aceeași barcă, sincroni în mânuirea vâslelor. E suficientă o mică rupere a ritmului în simultaneitatea și ritmicitatea mișcărilor voastre, ca barca să o ia în altă direcție.Nu poți aduce succesul în viața copilului tău fără ca el să își fi revendicat propriile obiective, să fie acolo, conectat la tine și la valorile voastre, pasionat, provocat, angajat.Nu poți face nimic bun împingând de la spate, condiționând, cumpărând comportamente cu recompense sau anunțându-ți dezamăgirile. Un copil-campion este un copil cu pasiune, cu bucurie de lucru, cu un program echilibrat între activitățile de ordin academic și nevoile lui de împlinire afectivă.”

(2)

Raspuns

Draga mea Mihaela, exact asta nu vreau sa se intample cand cititi blogul: sa incepeti sa va biciuiti si sa va invalidati ca nu sunteti suficient de „bune”, asa cum „ar trebui”.

1. Zici „Nu mai stiu cum sa lupt!”. Nu e nevoie sa lupti, ca intr-o lupta nu exista castigatori, ambele parti pierd. Deci fara „lupta”. Fa cu bucurie, fara stres, ce iti sta in putinta si – mai departe – lasa cu incredere energiile si viata sa curga.

2. Cunosc situatia din gradinite, chiar am petrecut timp la gradinite si la o scoala din Bucuresti. De multe ori personalul ar dori sincer sa faca schimbari dar, paradoxal, fie Sanepidul, fie parintii nu sunt de acord. La gradinita nu poti face mare lucru, este o realitate pe care iti recomand sa o accepti impacata, insa iti ramane timpul petrecut acasa. Si acolo chiar poti face.

3. Musafirilor nu e nevoie sa le „explici”. Pentru ca incapatanarea mintii nu trece cu argumente logice. Inainte de a veni cineva anunti ca nu permiti dulciuri si ca – daca vor aduce – vei fi nevoita sa le refuzi de la usa, oricat de grosolan li se va parea gestul. Gandeste-te, copiii nostri nu au niciun scut de aparare in fata lumii, decat pe noi, parintii lor. Eu as incepe o perioada de „a fi rea” cu rudele sau cu musafirii. Parca asa esti calificat de cei din jur, atunci cand refuzi sa mai joci rolul pe care vor ei sa te vada ca il joci in telenovela lor, am dreptate? Nu te lupta cu nici cu ei, nici cu nimeni altcineva. Eu am facut curatenie profunda in relatiile cu cei care ne trec pragul casei, iar cei care vin, respecta identitatea si valorile noastre. Te rog citeste si: Cum ii pregatim pe copii pentru intalnirea cu dulciurile si junk food?

(3)

Raspuns

Draga mea Monica, multumesc pentru generozitate. As vrea sa fiu pentru tine si pentru voi toti care cititi o simpla UȘĂ. Care se deschide. Orice vreme-si are vremea si locul in care sa se manifeste pentru cresterea noastra interioara. Dintre toate povestile despre zahar, inclusiv din povestea mea, reiese ca este un drog. Altfel nu ne-ar fi atat de greu sa ne desprindem de el, mai exact de PLACEREA pe care o provoaca in „creierii” nostri.

Te rog sa consideri urmatoarele:
1. Nevoia de placeri exterioare (mai ales cele provenite din hrana materiala) apare atunci cand inauntru este o foame de iubire, mai ales iubire si apreciere de sine.
2. Fii buna si blanda cu tine (rabdarea este o expresie a iubirii de sine) si fii foarte vigilenta: sa nu cazi in invalidare si invinovatire, ele nu ne duc spre rezolvarea problemei.

Vina este o masca pe care egoul si mintea o pun intre tine si ce vezi in oglinda cand te uiti la tine. Si se simte bine egoul in postura de nememernic si de neputincios, pentru ca scopul lui e sa atraga atentia mereu asupra lui si sa zbiere dupa iubire.

Tu insa ramai in inima si ai grija sa fie acolo lumina, iubire, cald si pace. Asa cum am scris si mai sus, niciodata nu m-am simtit mai bine decat dupa ce eu insami am reusit sa ma iert si sa merg mai departe. Invinovatirea ne opreste din cresterea interioara. Si un copac care nu mai creste … a murit. Cresti, draga mea, cu bratele inimii intinse spre Lumina si spre Iubirea care ne-a creat pe toti!

Citește și Cum putem feri copiii de dulciuri și de junk food când intră în comunitate?
Partea I AICI
Partea a II-a AICI
Partea a III-a AICI

Cu mult drag,