Am o prietena apropiată care locuiește și lucrează în Viena, este asistent la un cămin de pensionari. Am povestit cu ea zilele trecute. Nu întâmplător (antrenați-vă să vedeți care e mesajul lui Dumnezeu pentru voi în fiecare întâmplare, chiar și în faptul că citiți acum această postare).

Ei bine, prietena mea era ruptă de oboseală, căci nu mai poate lucra în ture, ci zi și noapte, non stop, pentru că e singura care nu iese pozitiv la teste. Tot personalul s-a vaccinat, mai puțin ea. Toți ies pozitivi, unii cu simptome, alții fără și trebuie să stea carantinați, iar ea le ține locul cu dăruire.

Aproape toți pensionarii vaccinați au ieșit poziti, unii cu simptome, alții fără. (Știm sau reamintim că rezultatul pozitiv la test nu înseamnă diagnostic, a spus asta chiar inventatorul lui, de aici a și plecat toată mascarada și procesele colective intentate statului în unele țări).

Prietena mea este obligată să se testeze zilnic, are grijă de toți acești oameni și nimeni nu înțelege cum de pățește nimic.

Nu i-a fost frică nicio clipă de când a început plandemia: nici că ia virusul, nici că își va pierde locul de muncă (are și ea familie, deci responsabilitate și încă una mare).

Nu a evitat nimic, nu s-a costumat cosmonaut și totuși e protejată.

Pentru colegii de serviciu este ”un mister”. Ei au concluzionat, mai înglumă, mai în serios, doar că are pile la Dumnezeu. Și asta nu le-a mai dat voie să vadă că ea nu și-a trâmbințat niciodată credincioșia! Este unul dintre cei mai nobili și discreți reprezentanți ai lui Dumnezeu: mereu zâmbitoare, mereu calmă, mereu gata să ajute, mereu cu un cuvânt de încurajare. (Nu, nu este ortodoxă, țin să spun asta, pentru că noi, ortodocșii avem un orgoliu nemăsurat, ne considerăm moțul credinței și – dacă privim acum în jurul nostru – vedem bine că mândria asta declarată ostentativ ne face să dăm zdravăn cu oiștea în gard).

Și cum se testează ea așa zilnic sub ochii bulbucați ai colegilor și iese negativ, șefa ei, vaccinată cu trei doze și căzută și la pat cu covrigi (în coadă) o întreabă intrigată: ”Auzi, zi-mi și mie care zici că e Dumnezeul ăla al tău, că vreau să vin și eu la El?”

Citiți și nu vă lăsați orgoliul să comenteze, căci smerenia are un orgoliu periculos (am locuit cu el multă vreme, îl pot recunoaște imediat și la alții). Nu am postat ca să facem dezbateri pe teme religioase. Am postat căci am simțit că Dumnezeul nostru, al tuturor, ne vrea treji, curajoși, loiali și demni alături de El și unii de alții!